Oana Gheorghiu, cofondator Dăruiește Viață: “Simțeam nevoia să-i ajutăm pe oameni să găsească o cale pentru că e cumplit în țara asta să ai o boală gravă!” – INTERVIU

1 Comment
699 Views

Jurnaliștii paltformei FacemSpitale.ro au realizat un interviu cu Oana Gheorghiu, cofondator al asociației Dăruiește Viață, (ONG-ul care construiește un spital de la zero, exclusiv din donații și sponsorizări) în care vorbește despre dificultățile pe care le-au întâmpinat în construirea primului SPITAL Național de Copii pentru Cancer, Boli Grave și Traumă. Spitalul de Copii care va oferi îngrijire multidisciplinară copiilor cu boli grave. Oana Gheorghiu a vorbit despre proiectele derulate în perioada de pandemie și despre problemele sistemului medical din România.

Elena Catană: Care este povestea asociației Daruiește Viață? De unde a pornit această dorință de a schimba ceva în sistemul medical din România?

Oana Gheorghiu: Am pornit în anul 2009 de la un e-mail pe care l-am primit la fostul meu loc de muncă. Era o mamă care încerca să strângă 150000 € ca să-și ducă băiatul la tratament în străinătate. Avea un băiat de 17 ani diagnosticat cu leucemie, șansa lui era un transplant de celule stem, care la acel moment nu se putea face în țară. M-a impresionat foarte tare povestea, era singurul copil. Am un băiat și cred că pentru câteva secunde m-am pus în pielea mamei și m-am gândit că trebuie să fie cumplit să treci prin asta și m-am gândit c-ar trebui să încerc să fac ceva, dar simpla donație nu ar ajuta de fapt, pentru că erau prea mulți bani și mi se pare imposibil să strângi o sumă atât de mare într-un timp atât de scurt.

Am întrebat-o pe Carmen, prietena mea, „ce crezi că am putea face pentru copilul ăsta?”. Ea cunoștea în caz care se tratase undeva în Statele Unite și era bine, asta mi-a dat încredere că sunt soluții așa că am început o bătălie cu statul român spunând de ce trebuie să strângă mama bani, ea a plătit taxe toată viața ar trebui să primească finanțare de la bugetul asigurărilor de sănătate sau de la autorități. Nu cunoșteam nici pe băiat nici pe mama lui. Aflasem povestea de pe acest e-mail. I-am vizitat la spital. Am reușit atunci să convingem statul român după ce am făcut un protest, în 2009 nu prea se făceau proteste, nu era ceva atât de firesc.

Am făcut un protest în Piața Victoriei și până la urmă i s-a aprobat dosarul lui Dragoș (așa îl chema pe băiat). A plecat în Israel unde a făcut un transplant de celule stem, din păcate a fost târziu pentru el pentru că plecase din România cu celebrele noastre infecții nosocomiale, luase și un TBC, deși transplantul a reușit și nu am mai fost acea problemă de leucemie, TBC -ul pe un fond de organism slăbit l-a doborât și a murit câteva luni mai târziu. De timp am cunoscut-o pe Paula Herlo care a venit și a filmat povestea lui, cum am ajuns noi să ajutăm. După ce apărut acea știre la Protv, mi-au scris sute de oameni.

Acela a fost un moment în care am simțit că dacă am ajutat pe cineva, nu putem să-i lăsăm pe ceilalți pentru că am face exact cum face statul român, pe unii îi ajută și pe alții nu. Așa au început lucrurile. După aceea lucrurile au venit de la sine. Am simțit că am intrat în ceva din care n-am mai putut ieși și simțeam nevoia să-i ajutăm pe oameni să găsească o cale pentru că e cumplit în țara asta să ai o boală gravă.

EC: Care au fost proiectele dumneavoastră până la construirea spitalului despre care majoritatea oamenilor știu?

OG: Am început cu Timișoara. Primul nostru proiect a fost să construim un laborator de biologie moleculară și citogenetică la Timișoara. Foarte multă lume a întrebat de ce Timișoara? Fiindcă am întâlnit-o pe doamna profesor Margit Șerban, este medicul care a reușit să facă primul transplant de celule stem în România. Era acolo un nucleu de oameni care făceau deja lucruri extraordinare și am simțit că acolo ar trebui să mergem să ajutăm să crească acea clinică. În anul 2009 am făcut o campanie în care am vorbit foarte mult despre facilitatea fiscală 20% cea care permite companiilor să redirecționeze 20% din impozitul pe profit către un astfel de proiect, erau facilitate total necunoscută la momentul acela. În 2010 – 2011 am strâns peste 1 milion €, bani cu care am făcut laboratorul de biologie moleculară, niște camere sterile la Timișoara și lucrurile au continuat la fel.

Am făcut și în București camere sterile La Fundeni și la Spitalul Universitar, am renovat renovat secții de oncologie pediatrică și de adulți și în alte locuri din țară. La Colectiv am dotat foarte multe spitale, cele implicate în tratarea pacienților cu aparate de ventilație mecanică, din fericire sunt și astăzi funcționale și probabil că vor ajuta la tratarea pacienților cu Covid. Și am ajuns la spitalul pe care îl construim.

EC: Care au fost dificultățile pe care le-ați întâmpinat în construirea acestui spital?

OG: Noi nu ne gândim la ele ca la niște dificultăți, ci ca niște lucruri pe care trebuie să le faci să depășești niște etape. După ce le depășești nu mai par atât de grele.

A fost foarte dificil cu clasa politică și a fost o perioadă în care ne-am simțit foarte mult atacate, atacat proiectul, oameni care donează, pentru că politicienii la un moment dat s-au simțit foarte atacați ei înșiși de acest proiect.

Proiectul punând cumva în fața lor neputința lor sau nu neapărat neputința, cât lipsa de implicare și lipsa de voință de a construi un spital. Cred că asta a fost cel mai greu!

Agresiunea politică pe care am simțit-o la un moment dat, din fericire a dispărut. Acum este puțin mai bine.

EC: Din punct de vedere legal v-a fost greu? Al donațiilor poate?

OG: Din punct de vedere legal nu pentru că toate lucrurile le-am făcut respectând întocmai legislația, am obținut autorizația de construire ca orice om din țara asta care încearcă să obțină autorizația de construire cu greu, dar cu perseverență am reușit în doar șase luni. Am înțeles că „doar șase luni” e un termen extraordinar de bun.

Ceea ce extraordinar în proiectul ăsta este că oamenii au venit alături, atât de mulți oameni susțin proiectul ăsta încât simțim așa o mare responsabilitate.

O responsabilitate extraordinar de mare pe care simțim noi că o avem față de donatorii noștri, pentru că trăim într-o țară în care ducem lipsă de încredere, nu avem încredere în instituții, în oameni, bănuim tot timpul că ceva necurat se întâmplă și când ne gândim că 350.000 de oameni au avut încredere în noi și ne-au dat banii lor, au donat să construim acest spital este și un motiv de mândrie, dar este și o mare mare responsabilitate pentru că am vrea să iasă un proiect perfect și oamenii să nu fie dezamăgiți. Perfect e greu, niciodată nimic nu e perfect, tot timpul se poate mai bine, dar ne dorim mult să iasă bine.

Imagine preluată de pe pagina de facebook a Oanei

EC: Cât timp durează acest proces?

OG: Avem o mică întârziere dată de pandemie dar și de alte lucruri din proiect, cum zice Carmen mereu “e pentru prima oară când facem un spital”.Ne-am confruntat cu situații pe care nu le-am anticipat, ne-a luat mult să ne punem de acord cu toate specialitățile din spital, toți medicii să-și dea acordul, să fie mulțumiți cu vom face, sa aducem la un numitor comun pe toată lumea. Asta ne-a luat foarte mult timp. Pandemia ne-a întârziat și ea pentru că aveam echipamente care se produceau în Italia, în Germania. A fost o vreme când nici nu mai existau transporturi. Planul nostru inițial era să terminăm la finalul acestui an, probabil că ne vom lungi până la mijlocul anului viitor și cu teste și tot ce trebuie, către finalul anului viitor să fie complet funcțional, echipat și poate și cu pacienți.

EC: Ați amintit de specialitățile pe care le va avea spitalul. Care sunt acestea și care a fost motivul pentru care l-ați ales?

OG: În primul rând, noi ne-am dorit să facem o secție de oncologie pediatrica, așa a început proiectul nostru pentru că la Marie Curie secția care există acum este extrem de meschină, spațiile sunt mici, sunt înghesuiți 30 de copii și mamele lor într-un spațiu foarte mic cu doar două grupuri sanitare. Asta tot povestim ca oamenii să înțeleagă cum e să împarți aceeași toaletă și același duș cu 60 de oameni, e cumplit. Asta când mai e și copilul bolnav, ba chiar copilul acela trebuie să folosească facilitățile dintr-un spital. Așa că ăsta a fost principalul nostru obiectiv în proiect, secția de oncologie pediatrică după care ne-am dat seama că nu putem face doar asta fiindcă oncologie presupune și chirurgie și neurochirurgie și mai ales radioterapie. În România nu există nici un centru de radioterapie pediatrică.

Copiii până în 12 ani care ar avea nevoie de anestezie în timpul radioterapiei fiindcă ei nu pot sta nemișcați, sunt prea mici. Nu au cum să facă această procedură în România așa că spitalul nostru va avea radioterapie pediatrică pentru prima oară în România, va avea oncologie, hemato-oncologie, un centru de transplant medular, chirurgie, neurochirurgie și un bloc operator cu cinci săli de operație plus un etaj întreg de terapie intensivă.

Lucrăm la un master plan pentru a construi cea de-a doua clădire în care să mutăm practic toate specialitățile din spitalul vechi. Spitalul vechi este construit în anii ’80 după o tehnologie și un standard de la acea vreme. Din păcate, acestea nu mai corespund absolut deloc standardelor actuale nici în ceea ce privește ISU, nici în ceea ce privește tratamentele și circuitele medicale așa că noi ne dorim să mai construim o clădire, să transformăm întreg spitalul într-un centru de referință în sud-estul Europei dacă se poate. Clădirea veche s-o reabilităm și o transformăm în tot ceea ce are nevoie din punct de vedere administrativ un spital: birouri, săli de conferință, săli pentru studenți, un hotel pentru mamele care își aduc copiii în spital, am avea ce să facem.

EC: Care a fost activitatea dumneavoastră în perioada de pandemie? Tocmai ați spus că v-a împiedicat cumva în demersurile dumneavoastră, dar ce s-a întâmplat mai exact acum?

OG: N-am stat deloc. Șantierul a mers în continuare chiar dacă la un ritm mai scăzut. La Marie Curie am lucrat aproape în permanență, am oprit șantierul în jurul sărbătorilor pascale. În schimb, noi ne-am ocupat să susținem sistemul de sănătate pentru a face față acestui virus, încă din primele zile după ce s-a declanșat în România această epidemie ne-am implicat foarte tare, am achiziționat de echipamente de protecție pentru personalul medical și am dat peste 140 de spitale din toată țara.

Am și construit un spital între timp. Un spital Covid, dar nu un simplu spital de campanie sau pentru cazuri ușoare, ci un spital de terapie intensivă cu 38 de paturi în care se pot trata pacienții cu forme severe și grave. Este gata l-am făcut în mai puțin de două luni.

Acum când știu că este gata și am văzut cat de bine ieșit mă gândesc că de fapt românii ar putea să facă și astfel de spitale în care să ne tratăm pacienții în condiții civilizate până când reușim să le construim pe cele adevărate. E un spital care are 1200 m², deci nu este ceva mic, întregul spital este complet dotat cu instalația de tratare a aerului și cu tot ce înseamnă instalații pentru terapie intensivă.

EC: Ați dat drumul acestui spital?

OG: Încă nu are pacienți, iată că acum au început să crească din nou cazurile. La un moment dat am crezut că nu va fi nevoie de el pentru Covid, dar el este gândit în așa fel încât să poată fi transformat într-o secție de Terapie intensivă clasică, într-o secție de boli infecțioase sau chiar într-un centru de mari arși. Așa că nu e în zadar, se pare însă că vor ajunge până la urmă pacienți Covid pentru că din păcate cresc cazurile.

EC: Felicitări pentru reușita de a face un spital în doar două luni. Iată că se poate! Cum caracterizați dumneavoastră sistemul medical din România? Cum poate fi acesta îmbunătățit?

OG: Sistemul medical cred că are trei mari probleme: infrastructura – despre care tot vorbim este învechită este imposibil de adaptat unor situații atât de dificile, noi nu reușim să facem circuit în spitale oricât ne-am strădui și oricât ar vrea personal să respecte aceleași circuite și anumite reguli, dacă nu ai posibilitatea să separi fluxurile de pacienți, ce infectați și neinfectați e foarte dificil să ții sub control focare de infecții care pot să apară în spital.

Deci, pe de-o parte este infrastructura, pe de altă parte este modul de finanțare a spitalelor, acest mod în care spitalul păcălește casa de sănătate și casa de sănătate păcălește spitalul, practic amândouă se fură între ele, ăsta e adevărul. Casa de sănătate dar niște prețuri mici de servicii medicale, prețuri care sunt sub cost și atunci spitalul e obligat cumva să optimizeze diagnosticele sunt raportează către casă astfel încât să aibă cu ce să supraviețuiască, aici o mare problemă care trebuie rezolvată, dar asta din nou sunt pixul politicienilor și mai avem o problemă de oameni. Nu neapărat de profesioniști sau din punct de vedere profesional pentru că din punct de vedere profesional medicii în România cred că sunt buni. În schimb, avem o problemă de empatie și de comunicare dintre medic și pacient, problema asta devine din ce în ce mai acută și mai greu tolerată de pacienți, probabil că la un moment dat presiunea pacienților va începe să crească și atunci se va schimba ceva în sistem.

EC: Când credeți că putem ajunge la această schimbare?

OG: De când am început să fac proiecte și să mă implic în zona asta de sănătate, am avut cumva revelația faptului că de fapt schimbările nu se pot face peste noapte și dacă mă aștept la acest lucru voi fi mereu dezamăgită și niciodată nu voi mai vrea să mă implic pentru că iată nu se poate. Și atunci am învățat să privesc foarte realist lucrurile astea și să știu că schimbările se fac încet, că trebuie să muncești mult pentru un pas mic și că trebuie să setez corect așteptările ca să nu fii dezamăgit și ca să ai energia să mergi înainte. Așa că nu vreau să vă zic că peste cinci ani va fi perfect. Nu! Va fi un pic mai bine așa cum acum e un pic mai bine decât acum cinci ani. Poate că în viața copiilor va fi mai bine dar noi toți trebuie să facem câte ceva.

Practic viteza cu care se va schimba sistemul este viteza cu care noi ne vom implica.

EC: ce parere aveți dumneavoastră despre reacțiile oamenilor la Coronavirus? Cum credeți că ar trebui să meargă lucrurile în condițiile în care dumneavoastră ați tratat foarte serios problema construind un spital pentru bolnavii de Covid-19?

OG: Oamenii sunt foarte ușor de influențat din păcate. Trăim într-o epoca fake news-ului și oamenii încă nu au exercițiul de a trece prin gândirea proprie anumite informații, nu avem acest exercițiu de gândire critică, să reușim să analizăm practic cu mintea noastră ce poate să fie adevărat și ce nu.

Există surse care intoxică foarte mult. Acest virus există oricât am vrea noi să îl ignorăm. Mi-ar plăcea să nu existe și noi doar să ne fie isterizat degeaba, dar din păcate nu-i așa, există. E foarte ușor să negi ceva mai ales atunci când nu ești direct implicat. Sper că acei oameni care neagă să nu aibă niciodată neșansa să se îmbolnăvească, să se infecteze cu virusul ăsta. Știu cazuri de oameni care au trecut prin asta și că nu le-a fost ușor și din păcate nu știm ce pe termen lung.

Se discută foarte mult despre sechelele care rămân pe termen lung chiar și în cazurile medii, nu doar pentru cele severe. Cred că cel mai bine ar fi chiar dacă nu crede în virusul ăsta, cel mai bine e să luăm măsuri de precauție. Să purtăm masca și să avem grijă să nu ne infectăm și să nu îi infectăm pe alții.

De data asta nu mai e doar despre noi. Nu e doar dacă ne infectăm noi. De data asta însă, orice om care se infectează reprezintă un risc major pentru comunitate. Trebuie să fim responsabili.

EC: Unde vă pot găsi oamenii? Unde pot vedea proiectele la care lucrați acum?

OG: Pe daruiesteviata.ro, pe pagina de facebook Dăruiește Viață și pe paginile personale. Încercăm să-i ținem pe oameni la curent cu ce facem și să o facem cât mai transparent cu putință.

EC: Au venit mulți oameni care au vrut să vă ajute în acest proiect?

OG: Au fost foarte mulți oameni care au vrut să facă asta, însă din păcate nu putem lucra așa pentru că atunci când construiești un spital e o mare responsabilitate. Trebuie să lucrezi cu profesioniști, lucrurile să fie foarte bine făcute și să ai garanții. În momentul în care ai implicat voluntari, n-o să-ți mai dea nimic garanție. Voluntarii au făcut lucruri extraordinare! Ne-au ajutat cu diferite transporturi. S-au dus și au căutat materiale pe care l-au transportat în șantier. I-am folosit dar nu efectiv la construcție. Au fost ajute. Ne-au susținut chiar și cu un share, care este important pentru că oamenii află și donează. Sunt peste 250000 de oameni care au donat doi euro prin SMS pentru spitalul modular ceea ce extraordinar. Mi se pare implicare și o solidaritate nemaipomenită.

Elena Catana
Article by Elena Catana

Absolventă a Facultății de Științe Politice - UB, în prezent masterandă a Facultații de Psihologie și Științele Educației, am fost voluntar în cadrul mai multor ONG-uri încercând să fac o schimbare în bine în societatea românească.


Bitdefender atenționează utilizatorii despre campaniile frauduloase de securitate online

De-a lungul pandemiei, România este ținta în repetate rânduri a...

1 reply added

Leave your comment